Pisicul pe nume Titi

Pisicul pe nume Titi
Nadejda Camenscaia

Lidia Ruban

Copiii care le cer părinților o pisicuță, vor înțelege tristețea și durerea mea.<…> Numele meu este Lidia. Fiica mea iubită, Nadejda, mă ajută să scriu această carte pentru tine. Nadiușa adoră această istorioară. De aceea am decis să împărtășim această amintire cu voi.

Pisicul pe nume Titi

Lidia Ruban

Nadejda Camenscaia

Illustrator Nadejda Camenscaia

© Lidia Ruban, 2023

© Nadejda Camenscaia, 2023

© Nadejda Camenscaia, illustrations, 2023

ISBN 978-5-0060-6508-6

Created with Ridero smart publishing system

PISICUL PE NUME TITI

Imaginează-ți fericirea,

și cu siguranță va deveni realitate.

INTRODUCERE…

Toată copilăria mea am visat să am o pisicuță. Dar mama îmi tot spunea ca nusepoate. Și am înțeles-o într-o oarecare măsură: fratele meu avea alergii și era adesea bolnav în copilărie, așa că mama trebuia să meargă cu el la doctor. Și trebuie să ai grijă de pisc. Iar mama știa că trebuiea ea insași să facă asta, dar avea prea multe griji ca să-și mai ia una. Iar visul meu de a avea un prieten blănos, pufos a devenit din ce în ce mai obsesiv. Copiii care le cer părinților o pisicuță, vor înțelege tristețea și durerea mea. Îi invidiam pe toți proprietarii de pisici la rând și mă consolam cu faptul că aș putea să-mi cumpăr eu însămi un pisc când voi deveni adultă. Până atunci, îmi imaginam un mustăcios dungat care se joacă atunci când eu îmi fac temele, cum se ascunde sub plapuma mea când mă culc și cum toarce, dacă îl mângâi… Dar acestea erau vise.

<…> Numele meu este Lidia. Fiica mea iubită, Nadejda, mă ajută să scriu această carte pentru tine. Nadejda este norocoasă: s-a născut când familia noastră avea deja o pisică frumoasă și afectuoasă.

Dar să ne întoarcem la visul meu irealizabil, așa cum mi se părea la acea vreme. Nadiușa adoră această istorioară. De aceea am decis să împărtășim această amintire cu voi, pentru a vă inspira și a vă ajuta să credeți că visele devin realitate. Trebuie doar să crezi și să faci un pas spre realizarea visului.

1. Un vis devenit realitate

În anul 1997, împlinisem 15 ani și am decis să merg să fac studii în capitală. A fost o trecere bruscă de la viața rurală la cea urbană. Călătoream rar acasă, deoarece lucram noaptea ca ospătăriță pentru a-mi plăti căminul și pentru a-mi cumpăra mâncare. Bursa era atât de mică încât nu ajungea nici măcar pentru strictul necesar, a fost o perioadă dificilă. Dar am înțeles foarte bine cât de important era să obțin o profesie, pentru a putea câștiga mai mult, nu doar pentru o bucată de pâine, cum îmi permitea bursa și, cel mai important – pentru a mă apropia de visul meu, care nu m-a părăsit niciodată.

Totuși, uneori reușeam să merg acasă la mama mea. Odată am venit acasă în weekend, iar mama m-a invitat să merg în vizită la primarul din satul vecin. Soția acestui primar, a invitat-o pe mămica în ospetie la un ceai. Cunoșteam familia primarului de mult timp, erau oameni foarte amabili și buni. Eu, bineînțeles, am fost de acord. Ne-am urcat în autobuz și am plecat în vizită. Ne aștepta o masă frumoasă, aproape festivă, iar fețele proprietarilor străluceau de bucurie. Este greu să te întâlnești așa, trăind în sate diferite, departe unul de altul. Nici nu ne-am dat seama cum au zburat câteva ore în timpul unui dialog plăcut…

Și deodată… gheare și dinți ascuțiți s-au năpustit asupra picioarelor mele. M-am speriat, am sărit în sus și am țipat:

– Aaaa!

– Ha, ha, ha, ha! Aceștea sunt motănașii noaștri! – Proprietarii m-au liniștit și mi-au spus că pisica lor născuse motănași în urmă cu câteva luni, aceștia au crescut, dar nu s-au acomodat încă pe deplin, adesea se ascund și nu ies să se joace atunci când sunt oaspeți.

Dar unul dintre motănași s-a săturat să se ascundă, și a ieșit să se joace cu mine. Era pufos, alb ca un bulgăre de zăpadă.

Și a inceput să-mi atragă atenția. Și i-a reușit. L-am mângâiat, l-am luat în brațe, era atât de draguț, ca mi-am dat seama, îmi doream neapărat acest motănași. Fără să mă uit la mama și fără să știu ce va spune ea, am intrebat-o pe sotia primarului:

– Pot să iau acest motănaș? Sau pot să-l cumpăr?

– Bineînțeles că poți să-l iei! – Cu un gest din mână, proprietara mi-a răspuns. Și mi l-a dat.

Eram foarte fericită din cauza împlinirii neașteptate a visului meu de mult timp. Motănașul toarcea deja în brațele mele și amândoi ne-am dat seama că nu mai puteam trăi unul fără celălalt…